Recenzia cărții: „Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți”, de Roger Scruton
Cartea "Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți", de Roger Scruton se prezintă ca un apel dinamic pentru apărarea înțelegerii tradițiilor și valorilor culturale în societatea contemporană, marcată de o criză de identitate și de fragmentare. Prin deconstrucția modernismului și a impactului său asupra înțelegerii culturii înalte și a culturii populare, autorul oferă o perspectivă nuanțată asupra modului în care religia a fost fundamentul cultural al civilizației noastre, cel puțin din perspectiva sa, și cum deconstructivismul (concept filosofic) a dus la pierderea ancorării morale și a sensului în viața individuală și colectivă. Astfel, într-un peisaj cultural denudat de semnificație și profund secularizat, Scruton propune o abordare critică a culturii și, implicit, a cunoașterii. Argumentele sale subliniază necesitatea unei transformări de paradigmă în abordarea culturală și educativă, cu scopul de a regăsi speranța și echilibrul într-o lume definită de incertitudine.
Structurată într-o succesiune de 12 capitole distincte vizionare, lucrarea prezintă o analiză exhaustivă a evoluției mișcărilor culturale semnificative, pornind de la perioada pre-iluministă și străbătând epoci precum iluminismul, romantismul și modernismul, până la reflectarea asupra culturii contemporane. În prezentul eseu critic, propunem o analiză amănunțită a
temelor principale abordate în capitolele respective ale lucrării în discuție.
Scopul nostru este de a oferi cititorilor o fundamentare solidă și detaliată,
astfel încât aceștia să poată efectua o evaluare informată și ponderată a
opțiunilor lor referitoare la achiziționarea și parcurgerea acestei scrieri.
Capitolul I. Critica iluminismului și impactul său asupra societății moderne
De la începutul său, autorul demarează o disertație pertinentă prin critica concepțiilor raționaliste modern-iluministe, cu scopul de a oferi o notă subtilă la partea deja elucidată de maeștrii gândirii secolului al XIX-lea privind alienarea umană, susținând că iluminismul, deși a aspirat la o redefinire a axiologiei culturii superioare, s-a soldat cu un eșec în generarea unor implicații relevante, din pricina focalizării excesive asupra libertăților individuale în detrimentul responsabilității colective tradiționale. Pe cale de consecință, în cadrul Capitolului 3., acesta expune următoarele: «Iluminismul se socotea pe sine un triumf al rațiunii asupra superstiției. Dar adevăratul triumf, argumenta Marx, nu se află în sfera ideilor, ci în cea economică. Ordinea aristocratică a fost distrusă și, odată cu ea, au fost distruse relațiile feudale care-i legau pe producători de pământ și pe consumatori de curțile regilor. În locul vechii ordini s-a instalat economia "burgheză", bazată pe plata contractuală, pe diviziunea muncii și pe capitalul privat. Viziunea contractualistă asupra societății, sublinierea libertății individului, credința într-o lege imparțială, atacarea superstițiilor în numele rațiunii - toate aceste fenomene culturale fac parte din "ideologia" noii ordini burgheze, sunt contribuții la imaginea de sine prin care clasa capitalistă își ratifică uzurparea. Teoria marxistă e o formă de determinism economic, diferențiat prin credința că schimbările fundamentale în relațiile economice sunt invariabil revoluționare, implicând o răsturnare violentă a vechii ordini și o prăbușire a "suprastructurii" politice clădite pe ea. Teoria este aproape sigur falsă: totuși, există ceva în descrierea marxistă care face să apară, la oamenii cuprinși de Iluminism, voința de a crede. Explicând culturala drept un produs secundar al formelor materiale, Marx sprijină punctul de vedere iluminist, acela că forțele materiale sunt singurele forțe existente. În perspectivă marxistă, vechea cultură, cu zeii, tradițiile și autoritățile ei, pare o țesătură de iluzii - "opiu pentru popor" care îi potolește durerile. Grație lui Marx, teoriile demascatoare ale culturii au devenit o parte a culturii. lar structura acestor teorii își află bazele la Marx: ele identifică puterea cu realitatea însăși, iar cultura cu masca ei; de asemenea, prezic un soi de "eliberare" de legăturile țesute de asupritori.»[1]
Capitolul II. Estetica Romantismului: Imaginație, Fantazie și Experiența Sublimului
Inspirându-se din învățăturile ilustrei figuri a gândirii filozofice, Johann Gottfried von Herder, teolog, poet, teoretician și contribuitor substanțial la conturarea curentului romantic, cu o influență remarcabilă asupra marilor lumini ai literaturii germane, Johann Wolfgang von Goethe și Friedrich von Schiller, autorul ne îndreaptă spre o introspecție profundă asupra paradigmelor culturale și implicațiilor acestora în contextul social contemporan. În continuarea expunerii, se conturează figuri eminente precum Charles-Pierre Baudelaire și Richard Wagner, ce au marcat traseul cultural al umanității, și au influențat evoluția artei și a esteticii contemporane, conchizând: «Trei teme devin, așadar, dominante în arta romantică: natura, dragostea erotică și lumea de dinaintea Iluminismului. Ele sunt strâns legate laolaltă. Fiecare reprezintă un colț de rai pentru sufletul pelerin, un loc de refugiu unde se poate întoarce acasă. Dar este un refugiu ireal: estetizat, îndepărtat de lumea materială și bântuit de fantome. Peisajul nu este un loc în care se produce, ci un mormânt elaborat, un monument în cinstea lumii dispărute a pietății. Dragostea erotică oferă o perspectivă asupra acelei lumi, dar nu mai mult decât o perspectivă: trecerea înapoi către ordinea morală a fost barată, iar riturile înlăturate. Lumea dinaintea iluminismului este și ea transformată într-o realitate imaterială, e "un vis cu femei preafrumoase", o capelă gotică unde doamnele pre-rafaelite binecuvântează vizitatorul cu zâmbetele lor palide. De acum înainte, însă, arta se transformă într-o meditație continuă asupra pierderii noastre - o recunoaștere melancolică a faptului că sursa originară a sentimentului moral a secat și că rămâne doar esteticul.»[2]
Scuton își dedă în continuare energiile intelectuale excelenței sale analitice în domeniul amplitudinii imaginației, fecundității fanteziei și profunzimii interpretării critice a artelor vizuale: plastice, fotografiei și cinematografiei. Într-un pasaj care îți taie respirația, autorul subliniază că problema recunoașterii juste a puterii și spiritului creator divin din acestea rezidă în faptul că "sentimentalismul și fantezia merg mână în mână, obiectul iubirii sentimentale neavând nici o siguranță și fiind repede înlocuit în afecțiunea celui ce-l iubește atunci când scenariul o cere."[3], o constatație adâncă și de o relevanță covârșitoare în cadrul spațiului cultural contemporan, în care operele artistice, în toate formele pe care le îmbracă, se remarcă prin excesul de sentimentalism. În mod lugubru, asemenea clișee sunt acceptate de publicul neinițiat ca expresii autentice ale trăirilor emoționale, astfel încât impactul acestora asupra individului devine un tablou funest atât în lumea socio-culturală, cât și în cea religioasă. Cu alte cuvinte, conform autorului, "iubirea fictivă a sentimentalului este egocentrică. Un astfel de om tratează plăcerile și durerile obiectului adorat ca pretexte pentru a interpreta rolul unui erou. Deși poate părea că manifestă empatie față de suferința celuilalt, în realitate acesta nu reușește să simtă autentic. Pentru acest individ, suferința care-l aduce la lacrimi constituie un prilej firesc; o pledoarie aparent nobilă; o oportunitate de a contempla propria ființă cu o atmosferă de grandiozitate".[4]
Capitolul III. Estetica modernistă în raport cu renașterea culturală
În continuare, Scruton vine cu o interpretare asupra operelor lui T.S. Eliot, Ezra Pound și Édouard Manet, explicând cum modernismul a reprezentat o inițiativă menită să contracareze declinul cultural occidental. Eliot, în particular, a explorat o căutare spirituală care l-a condus către rădăcinile pierdute ale modernității, recunoscând că nicio cultură nu poate fi redusă la o simplă sumă abstractă și individualistă, ci aceasta reflectă însăși esența unei civilizații ce își poartă cu sine experiențele trecutului. În lumina acestor analize, autorul indică că procesul evolutiv al inovației cultural-filosofice poate fi dobândit doar printr-o asiduă conectare la moștenirile tradiționale și o adaptare pertinentă a acestora în contextul prezent. Această remarcă ar trebui reflectată cu seriozitate într-o societate aflată în derivă de la scopul, sensul și vocația sa, care încurajează plictisul perpetuu, indolența, cunoscută ca acedia sau neglijență, și lenevirea, precum și sporovăiala, ori la polul opus, care împinge individul spre o goană nebună lipsită de sufletul lumii mistice creatoare și revelatoare, o febră recurentă în lumea efervescențelor zadarnice și obositoare pentru spirit; despre care am scris extensiv în mai multe studii.
Extrapolând, "desigur, atunci când crezi că ceva - un zeu, să zicem - este doar o ficțiune, e improbabil să-i răspunzi simțindu-i viu puterea. Dar așa cum a văzut Wagner - și a văzut mai adânc decât orice alt artist modern -, un mit nu e doar o ficțiune, iar angajamentul nostru cu privire la el nu e niciodată doar un joc.[5] Prin mit înțelegem atât lucrul către care aspirăm, cât și forțele care nu ne lasă să-l atingem. Și înțelegem aceste lucruri nu teoretic, ci trăindu-le în imaginație și simpatie așa cum destinul Demetrei e trăit de cel ce înalță către ea imnul homeric sau cum crucificarea lui Cristos e trăită de cor de comunitatea religioasă în Patimile după Matei."[6]. Acest spectru sapiențial merită explorat cu atenție de către cei care doresc să se introducă în studiul miturilor și simbolurilor europene, precum și în înțelegerea principiilor morale care le ghidează, contribuind astfel la dezvoltarea spiritului occidental.
Capitolul IV. Paradigmele Postmoderne: Expunere și Explorare Critică
Mai departe, prin explorarea intransigentă a complexității personalităților teoretice remarcabile, precum Michel Foucault și Jacques Derrida, autorul aduce o contribuție perspicace la dialogul cultural contemporan. În acest context solemn, se poate deduce că în epoca postmodernității, autenticitatea și claritatea lumii culturale se transformă treptat într-o memorie a formelor abstracte. Această constatare ne îndeamnă la o reflecție profundă asupra subtilităților și ambiguităților epocii noastre, care pare să fie sufocată de o pretinsă claritate morală, ce poate fi interpretată ca fiind rezultatul propagandei, fie ea politică sau religioasă. Totuși, această civilizație este abandonată de luciditatea christică, ceea ce ne pune în fața unei dileme în ceea ce privește valoarea și autenticitatea informațiilor pe care le primim.
Pentru Scruton, deconstructivismul reprezintă, în fond, o formă de religie a non-valorilor, o idolatrie a imoralității, acoperită de un strat elaborat de limbaj filozofic. Caracterizat de tendința de a submina structurile derivate din cultura tradițională, deconstructivismul, în accepțiunea lui Scruton, poate fi considerat nu numai o formă de contestare, ci și o fascinație puternică, o vrajă a expresiilor și sintagmelor ce au pătruns adânc în substratul culturii occidentale, infiltrându-se în fiecare aspect al discursului și al acțiunilor noastre. Văzându-l drept motorul tuturor curentelor progresive contemporane, deconstructivismul adoptă un ton ironic și nihilist în jurul fiecărui cuvânt, acțiune sau idee, transformând peisajul artistic într-o cultură a kitsch-ului: un epicureanism modern cosmetizat.
În acest sens, autorul descrie acest fenomen întocmai: «Zeul deconstrucției nu este o prezență reală, în sens creștin, ci o absență: o negativitate. Revelarea zeului este, ca să spunem așa, o revelare a unui vid transcendental, o lipsă de sens, acolo unde ar fi trebuit să existe sens. Derrida e destul de explicit în această privință (atât cât este el explicit în vreo privință). "Gramatologia", așa cum își descrie el de la bun început evanghelia, anunță gândirea-care-nu-înseamnă-nimic», «gândirea care depășește sensul»"54, iar el își dezvoltă ideea astfel: "Gândirea" (ghilimele: cuvântul "gândire" și ceea ce este numit gândire") nu înseamnă nimic: este vidul substanțial al unei idealități în cel mai înalt grad secundare, efectul unei différance de forțe. 55 Un "vid substanțiat" este Prezența Reală a Nimicului: iată conținutul acestei religii stranii.»[7]
În următoarele rânduri, scriitorul accentuează faptul că cultura populară, deși adesea lăudată pentru accesibilitatea sa, suferă de o superficialitate ce o împiedică să transmită un mesaj profund sau să creeze o moștenire perenă. Deși se remarcă o atitudine critică fermă față de deconstructivism și contra-cultură, bazată pe argumente solide, nu se poate nega existența unei predilecții excesive către burghezie în abordarea temei. Această situație poate fi atribuită fie subiectivității individuale, fie inadecvării metodologice sau unei organizări haotice a textului de către cei responsabili cu editarea sa. În lumina acestor argumente, nu pot să fiu de acord cu două chestiuni. În primul rând, cultura populară nu poate fi redusă la simpla etichetare de anostă și frivolă în întregimea sa. Fiecare epocă istorică și mișcare artistică, filozofică sau literară, împreună cu tinerii săi protagoniști, cuprinde atât aspecte pozitive, cât și negative. De asemenea, elitismul aristocratic exagerat, cel puțin cel care reiese din nenumărate fragmente din carte, asemănător cu un populism limitat în viziune, din perspectiva mea, este inoportun într-un discurs autentic creștin de natură filozofică și spirituală.
În final, autorul examinează impactul curriculumului multicultural din instituțiile de învățământ asupra capodoperelor din patrimoniul cultural și înlocuirea criticii literare cu teoria. Astfel, gândirea lui Burke, Burton, Coleridge, Dostoievski sau Eliot, este parazitată de simulacre și forme furibunde reprezentate de o lume hiper-ideologizată, în care toate se transformă treptat într-o cultură a urâtului. Dincolo de aceste teze, cu care în mare sunt de acord, consider că este destul de nepotrivită amplasarea filosofiei lui Confucius ca un pilon de susținere pentru diluarea dilemelor contemporane occidentale, tocmai la finalul cărții, găsind-o desul de perturbatoare și ieșită din context; totodată, mergând în opoziție cu viziunea just reformatoare a personalității înalte a lui Iisus Hristos, Cel pe care se fundamentează toată religia creștină, din care se trage și Scruton.
Concluzie
În concluzie, volumul "Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți" semnat de Sir Roger Scruton este o compilație complexă de reflecții asupra crizei culturale contemporane, prin care se evidențiază imperativul unei aprofundate înțelegeri a tradițiilor și valorilor culturii înalte în cadrul unei societăți divizate și secularizate. Printr-un demers critic riguros asupra deconstructivismului și culturii populare de suprafață, autorul ne îndeamnă să reexaminăm moștenirea culturală și să recunoaștem rolul definitoriu al moralității și responsabilității în edificarea unei societăți autentice și echilibrate. Prin cercetarea conexiunilor comunitare și sublinierea importanței umanismului autentic, autorul oferă perspective înălțătoare în cadrul unei realități culturale îmbibate de incertitudine și adversități. Merite incontestabile ale acestei lucrări includ examinarea amănunțită a impactului mișcărilor culturale asupra societății, critici relevante la adresa deconstructivismului și culturii populare superficiale, precum și pledoaria pentru o educație ancorată în capodoperele patrimoniului cultural, subliniind puterea forțelor motrice a comunităților locale. Totuși, slăbiciunile sale constau în aura elitară, critica superficială a populismului și propunerile insuficient argumentate pentru reforma sistemului de învățământ. Dincolo de acestea, recomandarea acestei opere se adresează tuturor cititorilor captivați de cultura contemporană, criza valorilor și relevanța tradițiilor în societate. De departe, aceasta este o lectură indispensabilă pentru studenții pasionați de domenii precum filosofia, istoria artelor și literatura.
Bibliografie:
[1] Scruton Roger (2017). Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți. Editura Humanitas, București. pp. 42- 43.
[2] Ibid., pp. 75-76.
[3] Idem, p. 92.
[4] Scruton Roger (2000). Modern Culture. Published by St. Augustines Press. Traducere personală.
[5] Scruton Roger (2017). Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți. Editura Humanitas, București, p. 100.
[6] Ibid., 101.
[7] Ibid., p.178.