Pulvis, Umbra et Sapientia: Educația la răscruce de drumuri și arta de a abuza

În contextul epocii postmoderne, în care paradigma pozitivistă tradițională este contestată și relativismul moral își afirmă hegemonia, se impune o reevaluare a structurilor epistemologice și axiologice ale societății. Astfel, complexitatea vremurilor actuale, caracterizată de o multitudine de forme de "poluare conceptuală" și de o criză identitară majoră, determină necesitatea unei analize riguroase asupra intersecțiilor dintre valorile ontologice ale educației și ale credinței.

În acest peisaj, educația, ce ar trebui să acționeze ca "un refugiu și bastion al cunoașterii și integrității"[1], un sanctuar al culturii înalte și al gândirii critice, este folosită ca un instrument de manipulare ideologică și coercitivă. Cu alte cuvinte, universitățile, instituții odată consacrate iluminării intelectuale, se constituie acum în "laboratoare ideologice" în care relativismul moral, deghizat sub pretenția de moderație, evoluție sau progres, un soi de "minima moralia" inversată, ie: o claritate morală răsturnată, se transformă într-un dispreț al adevărului universal. Este crucial să subliniem că observațiile formulate nu vizează generalizarea sau stigmatizarea instituțiilor academice. Totuși, esența argumentului se bazează pe o observație privind tendințele emergente contemporane, unde tot mai multe universități se îndepărtează de misiunea de cultivare a cunoașterii, sugerând astfel o influență a relativismului moral, ce subminează conștiința etică și integritatea intelectuală. Această disonanță conceptuală "promite eliberarea"[2] de sub jugul tradiției, dar, în realitate, "îl conduce pe individ către o formă insidioasă de aservire față de abuzuri sistematice" [3] ce se disimulează sub mantia statutului academic: premii, diplome, certificate, articole, conferințe ș.a. Relativismul moral, cel asupra căruia ne-am aplecat în profunzime în textul anterior din cadrul acestei publicații, se înfățișează astfel precum un "stindard" al indiferenței mortuare, deschizându-se și reciclându-se printr-o retorică fals sofisticată.

În acest sens, Roger Scruton evidențiază o paralelă semnificativă între trecutul sistemului de învățământ, când universitățile erau dedicate studiilor recunoscute, precum artele frumoase și artele liberale, având curriculumuri stabilite și o atitudine deschisă față de adevăr, și prezent. Acesta susține că "în momentul în care guvernele totalitare preiau controlul, prima măsură constă în curățarea universităților de voci ce promovează cercetarea reală. Istoria ne oferă exemple elocvente, cum ar fi epurarea universităților de cercetători care nu se conformau normelor ideologice atât în regimul nazist din Germania, cât și în cel sovietic din Rusia, o tendință ce s-a replicat și în Europa de Est, cu excepția Poloniei"[4]. Prin urmare, un alt aspect critic al acestei realități este "falsa expertiză", după cum urmează: "strategia este de a crea experți susținuți de un întreg aparat academic, de cercetare și evaluare inter pares, de concepte și agende care fac practic imposibilă orice încercare de a le contesta autoritatea." [5]

În contextul actual, autorul observă proliferarea unor subiecte noi în cadrul universităților, unde căutarea adevărului este adesea secundară conformității politice. Astfel, din păcate, "influența acestor educaționiști a dus la răspândirea sofismului conform căruia ne naștem liberi, ideologie ce a ajuns să constituie fundamentul reformei educației în Marea Britanie, pe continentul european și în America. Faptul că aceștia nu au cunoștințe substanțiale nu este perceput ca un dezavantaj; din contra, se consideră că ei au "mintea liberă" necesară pentru a elimina din curriculum elementele ce propun "falsa speranță", ajungând astfel la o distanțare față de conceptele fundamentale, ce erau parte integrantă din educația anterioară." [6] O influență semnificativă în această direcție provine de la teoreticieni ca Michel Foucault, care argumentează că "adevărul nu este o constantă de încredere, ci o construcție istorică influențată de structurile de putere și dominația socială"[7]. Foucault își propune să analizeze în mod prioritar natura puterii care se manifestă prin discurs, în detrimentul veridicității propriilor enunțuri. Această metamorfoză a fiecărei discipline academice într-un instrument de conflict ideologic evidențiază "predominanța axiomelor liberale care stau la baza majorității concluziilor pseudo-științifice" [8], susține autorul, ce urmăresc să confere legitimitate unor idei lipsite de suport empiric.

Considerând acest tablou alarmant, catapultat într-un ritual al decadenței, un veritabil arhetip caraghios se înfățișează: fie el Don Juan, Peter Pan sau o persoană cu propensități abuzive, prezentată sub masca unui părinte. Această entitate, posedată și deposedată de calitățile umane, devine oglinda unei paradigme disfuncționale în care rațiunea pură, divină, se află sub "asediu". Un discurs al reprimării frumosului, într-un cimitir al urii de sine și față de celălalt, atribuit și cu c de tipar, relativismul moral, acest mascul cu verigheta ascunsă, se remarcă, așadar, prin "absurdul refuz al binelui"[9] și al celor de folos, înalt intelectual, cultural și spiritual. Abuzul de putere, frecvent perpetuat de indivizi de sex masculin lipsiți de inteligență emoțională, se manifestă sub o mască de benevolență, filantropie și conformitate morală. Astfel, o analiză socioculturală exhaustivă a fenomenului este esențială pentru a identifica tendințele și strategiile de infiltrare a acestor comportamente în domenii-cheie precum educația și religia, unde ideologii misogine, adânc înrădăcinate în subconștientul colectiv, continuă să existe.

Altfel spus, acești actori sociali exercită o formă de violență simbolică care nu doar că transgresează limitele eticii individuale, dar induce în societate un climat de teroare și opresiune. De altfel, când nu există perspectiva unei răspunderi legale pentru comportamentele lor, indivizii și susținătorii acestora formulează adesea aprecieri profund cinice și degradante, precum: 

"Exagerezi, doamnă! Nu ai observat cum arătau acele fete? Nu ai remarcat detalii precum trăsăturile fizice, expresiile faciale, stilul de comunicare, postura, ideologia, mersul, râsul, fotografiile sau alegerile vestimentare? Mai mult, nu ai observat anturajul pe care îl frecventau sau, poate, nu ai acordat atenție cadrului familial? Și, de ce s-au pus în calea bărbaților din acele instituții educaționale sau în mediul familial, lăcașurile de cult, spațiile publice și mediul profesional? Dacă ai fi avut cunoștințe despre aceste aspecte, nu le-ai mai fi oferit atât de multă apărare. Drept consecință, fetele respective își merită soarta. 

În plus, ce reprezintă această plângere constantă? Ce anume cauzează depresia în aceste contexte? Se poate argumenta că, mai degrabă, vorbim de maimuțăreală, imaturitate sau o anumită lenevire mentală. Viața continuă și atât. Bărbatul este bărbat și se comportă conform naturii sale. Iar dacă fetele au rămas gravide, înseamnă că le-a plăcut, ba chiar și-ar fi dorit să se repete. Unele aveau 15 sau 16 ani, iar după 20 de ani chiar nu mai contează; nu e atât de grav. Nu i-au refuzat, nu au ripostat; așadar, le-a plăcut. Oh, femeile de astăzi nu mai sunt ca cele de altădată, nu mai suportă; ele uită că bărbatul a fost cel mai iubit dintre pământeni, că a fost primul creat, iar ele trebuiau să slujească lui. Ce vremuri grele!

În încheiere, este pertinent să ne întrebăm: Cât de competentă ești dumneata pentru a efectua astfel de evaluări? Ce înseamnă, de fapt, a fi psiholog, dacă nu un nimeni în ploaie? În mod special, se poate susține că bărbații inteligenți ar trebui să manifeste o oarecare distanțare de femeile care activează în domenii precum teologia, psihologia și filosofia, deoarece acestea pot adopta o atitudine de superioritate, interpunându-se în afacerile tradițional masculine. Mai mult, drept zicând, în cazul în care acestea nu își obțin cunoștințele dintr-o sursă binecuvântată, ar putea fi influențate de forțe malefice. 

Pe scurt, în loc să se dedice sacrificiului de sine și să sprijine dezvoltarea bărbatului ele acționează asemenea unor organe disfuncționale, reprezentând un pericol pentru ordinea socială existentă."

În continuare, aceștia susțin, cu nonșalanță, că fiicele lor nu vor fi niciodată supuse unor asemenea experiențe traumatizante, datorită comportamentului considerat "adecvat" și "decent". Această concepție distorsionată nu reflectă doar prostia acestora, ci și culpabilizarea flagrantă a victimelor, ignorând, în mod esențial, complexitatea dinamicilor de putere și a responsabilităților care incumbă agresorilor, promovând astfel o cultură a pedofiliei.

Este imperativ de subliniat că exemplele de discursuri degradante adresate victimelor, prezentate anterior, constituie doar o selecție dintre numeroasele cazuri existente. Acestea se referă în mod special la studentele care au suferit agresiuni sexuale din partea unor cadre didactice de la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București. Această realitate se extinde și asupra tinerilor elevi traumatizați de denumitul "antrenor de genii", evidențiind astfel amploarea și gravitatea situației. Acești indivizi, paradoxal, resping vehement orice acuzație de ignoranță sau misoginie, argumentând cu o certitudine deranjantă. Această deducție, voit simplistă și inexactă, reflectă o încredere exagerată în controlul asupra propriei existențe și a celorlalți, concomitent cu disprețul profund față de suferințele altora. Chiar și în contextul în care se prezintă ca educatori, teologi sau lideri morali, credința că bărbații, prin natura lor, au un drept implicit de a "exploata" sau "subordona", subminează fundamentul eticii umane, perpetuând acest fenomen de misoginie internalizată și în rândurile doamnelor mai puțin educate și elevate din punct de vedere spiritual.

Dintr-o optică teologică, fundamentarea acestor acțiuni de natură babilonică poate fi articulată astfel: "când cineva înlătură pe Dumnezeu ca valoare supremă, atunci natura devine pentru el valoarea supremă; când cineva înlătură natura ca valoare supremă, atunci cultura devine pentru el valoarea supremă; când cineva înlătură cultura ca valoare supremă, atunci anumite grupuri de oameni sau de lucruri, ori anumiți oameni şi anumite lucruri devin pentru el valoarea supremă" [10]. Date fiind acestea, consecințele acțiunilor imorale și ale abuzurilor de putere manifestate în diverse sfere se traduc adesea printr-o paletă simptomatologică profundă și variată pentru victime. Aceste efecte psihosomatice pot include, dar nu se limitează la, depresie, anxietate, afecțiuni cutanate, insomnie cronică, disfuncții gastrointestinale, stări vertiginoase și regurgitații. În esență, aceste fenomene constituie manifestări ale minții și corpului spiritual care se opun nu doar prezenței abuzatorului, ci și ideii sau gândului asociat cu acesta. Rezultatul pentru instituțiile de învățământ este o decredibilizare a eticii acestora, amorsând astfel dinamica student-profesor și nu numai. În această lumină, pocăința transcende simpla acceptare a erorilor personale, conturându-se ca un proces ontologic complex, în care subiectul, având o deschidere metafizică spre transcendental, se angajează într-o reconstrucție profundă a relațiilor interumane.

Această dinamică nu este doar o reacție emoțională la o culpabilitate resimțită, ci se articulează ca o reafirmare deliberată a datoriilor etice fundamentale față de adevăr, într-un cadru în care clivajele instituționale, conformismul grotesc, cât și radicalizările emergente, ca urmare a frustrărilor personale, sunt diluate prin reaprinderea conștiinței morale. Pocăința se transformă astfel într-un act de regenerare spirituală, ce solicită o hermeneutică a valorilor care să contracareze trivializarea eticii în sfera educației și în cadrul social. Aceasta implică rearticularea nu doar a principiilor morale, ci și a cadrelor cognitive în care acestea sunt inserate, propunând o reconceptualizare a legăturii dintre individ și comunitate, favorizând o coerență între valorile personale și cele colective. În acest proces, "individul nu mai este văzut ca un agent izolat, ci, dimpotrivă, devine parte integrantă a unei rețele interumane, o ecologie în care fiecare acțiune reverberează prin structuri comunitare mai largi" [11]. Pocăința se conturează ca un punct de plecare semnificativ în regenerarea morală și spirituală, însă nu constituie soluția unică la criza identitară și etică actuală. 

Tocmai de aceea, Jacques Maritain susține că "educația trebuie să fie iubitoare și sacră față de identitatea misterioasă a elevului, care este ceva ascuns și pe care nicio tehnică nu o poate atinge. Ceea ce contează cel mai mult în procesul educațional este apelul permanent la inteligența și voința liberă a studentului. Un astfel de apel, adecvat vârstei și circumstanțelor, poate și trebuie să înceapă din primele etape ale educației. Orice domeniu al învățământului, orice activitate școlară - de la cultura fizică la lecțiile de cunoștințe fundamentale și bunele maniere - poate beneficia de o perfecționare intrinsecă, depășind valoarea sa practică imediată, în măsura în care este umanizată prin inteligență." [12].

Se impune, astfel, o conturare mai nuanțată a "obiectului educației", acesta fiind perceput ca un proces complex de orientare a individului în cadrul unei dinamici de dezvoltare, în care acesta se configurează integral ca ființă umană. În alte cuvinte, educația reprezintă un instrument primordial, conferindu-i individului competența cunoașterii, capacitatea judecății critice și virtuțile morale fundamentale, "integrându-l astfel în moștenirea spirituală a națiunii și civilizației din care face parte, în vederea păstrării patrimoniului secular acumulat de-a lungul generațiilor" [13]. Parafrazându-l, "deși aspectul utilitar al educației, care pregătește individul pentru integrarea profesională și obținerea unui venit, merită a fi apreciat, nu trebuie ignorat faptul că indivizii nu sunt predestinați exclusiv la o existență dedicată plăcerilor" [13]. În mod paradoxal, cea mai eficace abordare pentru atingerea acestui scop pragmatic constă în cultivarea deplină a potențialului și virtuților umane.

În concluzie, spre a contrabalansa această criză existențială morală, căutarea esenței nu poate fi disociată de viziunea spirituală. Această flacără, zelul, trebuie reaprinsă, nu prin prisma dogmatică, ci ca formă pură energetică, întru contopirea ei cu sine însăși. Ea se cristalizează printr-un salt de jos în sus, din lumină înspre eternă iluminare, în spiritul mistic creator; căci, din uitare în neuitare, se înfățișează iubirea aceasta.

Bibliografie

• Scruton, R. (2022). Foloasele pesimismului și pericolul falsei speranțe. Editura Humanitas. pp. 169, 171, 179.
• Maritain, J. (2023). O filosofie a educației. Editura Spandugino. pp. 29, 143.
• Velimirovici, N (2006). Învățături despre bine și rău. Editura Sophia. p.39. 

Referințe

• Roger Scruton. Conferences and Lectures.
• Nicoll-Hellen. The Phenomenology of Transcendence. Interdisciplinary philosophical essay. Publication: ASM. https://rb.gy/7xaqu0
    ----------------. Postitori de la Prostie. Reflecții asupra păcatelor omului modern. Interdisciplinary essay. Publication: ASM. https://rb.gy/7l9bzd
    ----------------. Recenzia cărții: "Foloasele Pesimismului și pericolul falsei speranțe". Comparative thematic review academic paper. Publication: ASM. https://rb.gy/7ci7kq

Categories: philosophy, psychology, theology, sociology, culture, education

Genre: Interdisciplinary essay

Reading Level:  University