Torționarul ideologic și condiția umană

În fața noastră se întinde o lume în neobosită mișcare κίνηση (kinēsē), dar epuizată de propriile condiționări genetice și de configurația socială ce ne încolțește din toate direcțiile. Când privim în crepusculul amintirilor noastre ancestrale προγονικός (progonikos), observăm o cartografiere a ingineriei imperialiste, ce ne-a ușurat drumul prin istorie, pe de o parte, dar, care, în mod paradoxal, ne-a înghețat într-o rigiditate deloc neînsemnată, dată uneori de caracterul egotic al omului-mașină. În acest context, șabloanele realității mentale se întrepătrund cu o inerție existențială. Autenticitatea αυθεντικότητα (authentikotita) omului lăuntric, a spiritului înalt ce zace în acesta, însă ne obligă să privim lumea prin ochii altora și să ne aplecăm cu pudoare spre celălalt, având drept rezultat însăși eliberarea din captivitatea propriilor matrițe sau filtre mentale (prejudecăți, stereotipuri și biasuri). O exigență a redescoperirii sinelui și reconstruirii sale din temelii, spre a ne putea situa pe coordonatele virtuților cardinale și sociale, ne arată cum să depășim frica și angoasa determinismului ontologic, iar aceasta ia naștere prin neobosita mirare θαυμασμός (thaumasmós) – formă a curiozității pure περιέργεια (periergía) născută din omul nealterat. Memoria μνήμη (mnimi) și amintirea ανάμνηση (anamnisis), văzute ca modele eliberatoare, ne spun că noi suntem indivizi cu o potențialitate unică și care au puterea de a privi cu atenție προσοχή (prosōchē) și de a înțelege până în adâncuri care este motivația unei lumi a simulacrelor, cine a creat-o și de ce aceasta caută să accentueze o paradigmă a fatalismului. Iată doar una din multiplele posibilități de a evalua condiția umană.

Manifestarea intenției specifice a religiilor operează prin intermediul unei dimensiuni calitative, precum și prin extinderea la nivel universal, prin intermediul unei dimensiuni cantitative. [1] Abandonarea religiei personale în favoarea unei meta-religii, care sintetizează teologia divergentă în cadrul unei viziuni politice și filozofice, se constituie deci ca o lipsă de cunoaștere, de autenticitate și de credință. Cauza este exemplificată de ecumenism, care își propune să înlocuiască relația verticală cu divinitatea cu o interacțiune orizontală între indivizi. Această tendință, percepută ca o perturbare a identității primordiale, reprezintă, în fond, un dezechilibru noetic. Bineînțeles, ecumenismul poate fi folosit ca o sursă de cunoaștere, ca un schimb intercultural, dacă este utilizat cu precauție. Cu alte cuvinte, fără un suport natural, ordinea religioasă nu își poate realiza binele cardinal și teologic, precum învățarea, ascultarea, caritatea și justiția. Conform Părintelui Francis Bethel, un reprezentant în rândul călugărilor benedictini, "negarea ordinii naturale este considerată erezie fundamentală a timpului nostru" [2]. Prin urmare, respectarea ordinii naturale este crucială în progresul moral și cultural al civilizației postmoderne. În caz contrar, orice transgresare a naturii ordonate are repercusiuni asupra axiologiei sociale, conducând la dezintegrarea structurii sale și la manifestări de anomie și anarhie.

În filozofie, relația dintre domeniul praxiologic și cel axiologic este una foarte importantă, ele fiind inextricabil legate între ele. Din această perspectivă, se poate spune că intempestivitatea acțiunii umane are o importanță crucială în conturarea și înțelegerea practicilor care le constituie. Astfel, o atitudine ireverențioasă față de normele sociale juste și valorile convenționale morale poate fi văzută ca o formă de malformare a sistemului axiologic existent, însă poate contribui și la descoperirea unor valori inexpugnabile, care adesea sunt neglijate de către majoritatea, și anume: autenticitatea. În același timp, malformarea păturii sociale poate fi o consecință a omisiunilor notabile, adică a ignorării anumitor aspecte importante care își au locul în dialectica praxiologic-axiologică. Este important să evităm plictisul și absurdul și să încercăm să rămânem în sfera argumentului rațional și a dezbaterii reale, atunci când încercăm a explica relația dintre lumea ontologică, ethos și logos. În final, este important să admitem că  viciul poate apărea la orice colț, iar găsirea echilibrului între aceste domenii este o provocare continuă pentru omul contemporan, însă efortul de a găsi o coerență între ele este pe deplin justificat și memorabil. 

În acest sens, sentimentul de acasă, apartenența la un grup sau o comunitate οἶκος (oikos) și nostalgia νοσταλγία (nostalgiá), o combinație a cuvintelor νόστος (nostos), care înseamnă "dor", și άλγος (algos), care înseamnă "durere", [3] vin să semnaleze necesitatea unei moderații σωφροσύνη (sōphrosýnē) într-o lume dominată  de raporturi efemere și discursuri eufemistice. Oikos s-a dezvoltat de-a lungul timpului ca referință la ceea ce este necesar pentru a proteja ideea de casă și familie și a-i garanta securitatea, este un loc al conservării tradițiilor și al identității culturale proprii. Cu toate acestea, o astfel de perspectivă înclinată spre conservare διατήρηση (diatírisis) nu trebuie să se transforme într-o închidere paranoică împotriva lumii, ci să rămână mereu deschisă spre serendipitate, spre felul în care întâmplarea ne poate oferi mereu surprize. Călătoriile, contactul cu culturile noi și cu cei care le propun pot de asemenea să fie un mod de a căuta și a găsi în afara oikos-ului sursele unei perspective soteriologice mai ample și la fel de prețioase.

În societatea antropologilor înșiși (bineînțeles, a unor antropologi ca Frazer, van Gennep şi Lévy-Bruhl), exista un depozit comun de mituri, ritualuri și ceremonii creând un sentiment comparabil al originii divine a societății și al dreptului său absolut de a pretinde sacrificiul. Adolescenții erau cultivați în religia ancestrală și învățați să-i respecte riturile. Experiențele omenești cruciale precum nașterea, căsătoria și moartea erau încă experiențe colective, în care indivizii treceau de la un statut la altul. Sentimentele erotice erau privite ca pregătiri pentru căsătorie. Erau sublimate la timp - adică nu doar idealizate, ci și supuse unor grele încercări și îngrădite de interdicții. Căsătoria era (așa cum a fost întotdeauna principalul mijloc de a transmite cunoașterea morală). Roger Scruton, Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți

În contextul contemporan, pe acest drum al redescoperii sinelui și al cunoașterii, omul se poate întâlni cu multe obstacole exterioare, unul dintre ele fiind constituit de ceea ce putem numi torționarul ideologic.

Mutilat sufletește, acesta, orbecăie în a sa căutare luciferică, strălucind într-o iluminare care și-a pierdut lumina. El rostogolește aceleași teme, tot așa cum se învârte o morișcă a infernului; "cunoașterea" γνώση (gnōsis) devenind un instrument al îndoctrinării. Un discurs aparent doct, în fapt unul de sorginte propagandistică, se revarsă ca o vrajă întunecată peste populația goală de profunzime, ce vede în torționarul ideologic un salvator. Flăcările torționarilor ideologici, domni și doamne de societate, oameni "cu prințipii", rude cu mercenarul ideologic, acest ambulant lipsit de identitate, îi premerg pe ziditorii de minciuni. Ei, acești închinători ai unui duh smintitor cu aer pestilențial, sunt, în fond, ferecători ai unui talibanism cultural. Așa cum își înșală partenerii romantici, așa își înșală și adulatorii, în cele din urmă reușind a se autoamăgi de o pretinsă noblețe sufletească. Ideile pentru care luptă torționarul ideologic, fie de îi aparțin, fie de sunt împrumutate sau furate, devin propriii lui idoli. Astfel, torționarul ideologic rămâne o victimă a minții sale, un sclav al unei perfide gândiri. Într-un dans mortuar, printre ghețari, agale, se ofilește inima sa. Nu asemenea Spânzuratului, a Magicianului ori Nebunului, ci unui Meșteșugar de fantasme, torționarul ideologic continuă, în mersul său nevrotic, a oblădui norodul cu sfinte blesteme.

Talibanismul cultural este o subspecie a propagandei în care ideea de cultură este folosită pentru a promova o agendă politică sau ideologică. Astfel, artele frumoase καλές τέχνες (kalés technes), educația εκπαίδευση (ekpaideusi) și cultura πολιτισμός (politismos) devin nu modele eliberatoare, ci mijloace de alienare identitară, intelectuală și culturală. El se poate regăsi atât în comunitățile tradiționale, cât și în cele progresiste. De pildă, atunci când o organizație fantomă folosește o propagandă tip LGBT în muzee, această organizație străină împinge în prim plan o agendă obscură sau o agendă politică specifică, care are scopul de a polariza societatea. În acest caz, ideea de artă are rol opresiv, deoarece aceasta este utilizată într-o educare (epurare) ideologică. Deși, aparent, același concept s-ar putea aplica modelului cultural etnic, amintim, pentru acel fenomen există deja o denumire: etnofiletismul. Așadar, talibanismul cultural nu trebuie confundat cu termenul prezentat mai sus. 

O agendă ideologică poate folosi metode directe și de soft power în discursul ei. Într-o agendă de politică totalitară, în care arta și cultura sunt utilizate în scop propagandistic, torționarul ideologic are comportamentul unui extremist religios (musulman). Mecanismul prin care funcționează propaganda (religioasă, politică, artistic-culturală etc.) este unul complex, într-adevăr, ce se pliază în funcție de necesitățile actorilor politici. Acesta se poate reduce la un singur numitor comun: anularea gândirii critice κριτική σκέψη (kritiki skepsis). Tocmai de aceea, orice propagandist, în cheie filozofică, poate fi asemănat unui taliban. Totuși, conceptul de "talibanism cultural" nu se referă doar la o abordare literală a unei ideologii, ci o include pe aceasta într-o paletă mai largă de posibilități de interpretare. 

Talibanismul cultural poate fi orice formă de propagandă ideologică folosită pentru a suprima gândirea critică și diversitatea culturală. De exemplu: într-o scenă de metisaj cultural, deși termenul universalism pare incluziv, el poate fi limitativ. Astfel o practică totalitară se poate implementa prin intermediul unei teorii universaliste, care ar include o idee de diversitate. Susținătorii unei astfel de politici și doctrine pot manifesta tendințe talibane (fundamentaliste), fie că aceștia realizează acest lucru sau nu. Un alt exemplu: într-o scenă de abolire identitară, o operă de artă poate fi folosită pentru a reprima din mentalul colectiv, în cazul acesta al privitorilor, ideea de ființă, om, individ, persoană, natură umană, identitate religioasă θρησκευτική ταυτότητα (threskeutiki taftotita), identitate națională ș.a. Un exemplu concret din România este reprezentat de ultima expoziție de la Art Safari, Bucharest, numită Nymphs and Zombies (2023)  – despre care vom vorbi în amănunt cu ocazia unui nou material eseistic – unde libertatea de expresie artistică este folosită în cheie politică.

Dacă aceste gânduri sunt adevărate, atunci ele ne ajută să explicăm importanța tradiției și a complementului ei, originalitatea. O tradiție artistică e un sistem ce evoluează constant, alcătuit din convenții, aluzii, referințe încrucișate și așteptări împărtășite. Temele, formele, ornamentele și stilurile sunt lucruri deopotrivă moștenite și inventate, iar moștenirea e parte din ceea ce face cu putință invenția. Opera de artă de succes prezintă un conținut exemplar într-o formă exemplară. Caracterul ei de scop implică faptul că e de neînlocuit - nu există nici o altă operă care să poată face la fel de bine ceea ce face ea, întrucât ea se face pe sine. Așadar ea este întotdeauna prezentă, niciodată depășită ori înlocuită, te așteaptă să te întorci la ea. Inevitabil, prin urmare, o cultură înaltă implică un repertoriu, o acumulare de opere de artă și de sentințe, care creează temeiul comun unde se înrădăcinează noul și surprinzătorul. Roger Scruton, Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, ed. Humanitas

Fiecare concept discutat (mercenar ideologic, torționar ideologic, talibanism cultural) a fost creat și dezvoltat în urma unor observații empirice asupra fenomenului de propagandă politic-religioasă din interiorul comunităților creștine din România (ortodoxe, catolice, penticostale ș.a.), cât și prin intermediul unor experiențe personale cu actorii propagandiști de pe meleagurile natale. 

— Fragment "Metamorphosis", Capitolul. Ideologic. Autor: Nicoll-Hellen

• Pictura: "Arta Conversației" de René Magritte (1963) aici

Categories: philosophy, theology, psychology, sociology, politics

Genre: philosophical essay

Reading Level: Master's degree